Criticul va vedea orice defect. Şi va critica imediat! El observă tot şi nu iartă nimic! E vigilent! Mai ales cu alţii. Nicidecum cu propria persoană. Pentru care nu are restricţii.

Se crede util şi raţional. Însă adesea interpretează lucrurile prin prisma proprie. Are tiparele lui. Convingerile lui. Şi credinţele lui rigide. La care nu este dispus să renunţe. Şi de care nici măcar nu este conştient.

Criticul vede lucrurile exact la fel cum le văd şi alţii. Însă le interpretează complet diferit. Le raportează la propriul sistem de valori. Şi la propriile experienţe de viaţă. În special la cele neplăcute. Sau traumatizante.

Criticul îşi face mereu griji inutile

Frica, precauţia, evitarea unor traume sunt în centrul preocupărilor pe care criticul le are. Şi le extinde şi asupra celor din jur. Excesul de griji îl face adesea incomod. Şi mai ales intrusiv. Genul care „se bagă unde nu îi fierbe oala”. Însă el nu o face din răutate. Ci din teamă. Din exces de grijă faţă de cei din jur. Pe care îi poate uneori sufoca. Avertizându-i mereu că greşesc. Şi observând orice lucru negativ. Real sau imaginar.

Criticul nu se percepe pe sine ca fiind deranjant. Dimpotrivă, se crede salvator. Paznic nesolicitat al vieţii altora. Pe care se străduieşte obsesiv să-i protejeze. În ciuda opoziţiei lor!

Amplificarea şi catastrofizarea sunt elemente definitorii pe care criticul le are. Orice ameninţare, cât de mică, va fi transformată în „worst case scenario” (cazul cel mai negru posibil). Şi odată imaginat acest scenariu catastrofal, apare şi frica reală. Urmată imediat de precauţia în exces. Şi de dorinţa de a salva orice potenţială victimă. Cu sau fără solicitarea şi acceptul acesteia.

Cea mai mare supărare pe care criticul o are este atunci când i se refuză ajutorul pe care îl oferă „dezinteresat”. Şi nu este ascultat. Sau avertismentele catastrofice nu îi sunt luate în serios. El vrea doar să ajute! Şi suportă greu ideea că alţii sunt neglijenţi. Şi că refuză să accepte interpretările sale proprii asupra unor posibile evenimente.

Orice refuz este aspru criticat! Rigiditatea mentală a criticului, şi convingerea fermă că este singurul deţinător al adevărului absolut, îl fac dificil de suportat. Pentru că el, criticul, refuză să discute. Să negocieze. Sau să cedeze din viziunea lui. Singura “adevărată”. Orice opoziţie este privită cu duşmănie. El trăieşte cu convingerea că toată lumea „trebuie neapărat” să accepte punctul lui de vedere. Şi acest „trebuie neapărat” este sintagma care face diferenţa dintre flexibil şi rigid. Dintre echilibru şi obsesie. Dintre ancorarea la realitatea obiectivă şi blocajul mental într-o realitate proprie.

Criticul le va deosebi foarte rar. Este prea rigid. Şi complet ancorat în realitatea lui, proprie şi personală. Fiind incapabil să mai observe şi altceva. Iar dacă vede lucruri diferite, le poate nega cu uşurinţă. Asemenea ardeleanului la zoo, din bancul cu girafa. După ce o priveşte lung, minute în şir, acesta spune, hotărât: „Animalul ăsta… nu există!”.

Nici criticul descris mai sus nu prea există în stare pură. Însă câte puţin din el avem şi noi. Fiecare dintre noi! Şi îi permitem să se exprime cam des. Mult prea des pentru a mai fi şi fericiţi!

Tot ce putem face pentru noi, şi pentru ce din jurul nostru, e să-l observăm pe acest critic. Atunci când el alege să se manifeste prin vocea noastră. E suficient să fii conştient că îl ai. Şi că îl activezi din când în când, fără să-ţi dai seama! Vei fi mai atent! Şi îl vei simţi imediat când vrea să se manifeste. Ca să îl poţi opri la timp!

E momentul în care viaţa ta se va schimba. Simplul fapt că te antrenezi să observi criticul tău interior, îţi va deschide ochii. Vei remarca imediat şi criticul din exterior. Îl vei recunoaşte instant. Şi vei fi pregătit să îl eviţi în timp util.

Vezi şi articolul:

NEVOIA DE CONTROL – SURSĂ DE NEFERICIRE http://invingemstresul.com/more/154

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000