Dialogul interior este ceva normal, necesar şi permanent. Pe baza lui faci ALEGERI, şi iei DECIZII. Este centrul tău de comandă. Instanţa ta interioară. Şi managementul vieţii tale! De aceea merită să-i acorzi maximă importanţă.

Însă cel mai adesea dialogul interior se desfăşoară în mod subconştient, automat. La fel ca mersul, respiraţia, bătăile inimii. Le acorzi prea puţină importanţă, sau deloc!

• Cum ar fi dacă la o fabrică mare, s-ar numi managerii la întâmplare, alegându-se nişte muncitori fără experienţă în comunicare, negociere, planificare şi coordonare a producţiei? Cum ar decurge lucrurile în toată fabrica respectivă?

La fel stă treaba şi în corpul tău! Miliarde de celule sunt coordonate de un sistem managerial, în care dialogul interior joacă un rol extrem de important. Şi merită întreaga ta ATENŢIE!

Însă pentru tine, noţiunea de dialog presupune existenţa a două persoane! Ori tu te consideri a fi… doar una. Ba chiar te temi să recunoşti că tu vorbeşti… cu tine!

• Mai este încă larg răspândită prejudecata că doar nebunii vorbesc singuri! Pentru că doar persoanele cu tulburări psihice severe ajung să vorbească singuri, cu voce tare, în public. Fiind incapabile să controleze propriul comportament, şi să ascundă propriile gânduri. Pe care le exprimă cu voce tare fără să le pese de oamenii din jur!

Însă dialogul interior, exprimarea gândurilor tale, analizarea lor, confruntarea lor, compararea alternativelor, sunt procese normale şi absolut necesare.

Pe aceste procese se bazează orice ALEGERE. Şi cam toate DECIZIILE tale. Şi aceste decizii se pot lua în cunoştinţă de cauză, după o analiză atentă. Sau se pot lua la întâmplare, după o scurtă ezitare.

Cine participă la dialogul interior?

Dialogul interior are loc între subpersonalităţile tale. Mai exact, între cele 3 secţiuni distincte, explicate sub forma unor concepte teoretice.

Freud a descoperit acum mai bine de 100 de ani că avem un model structural al „aparatului psihic”, bazat pe 3 subpersonalităţi distincte, pe care le-a denumit id, ego şi super-ego.

După o jumătate de secol, Analiza Tranzacţională simplifică lucrurile, explicând pe înţelesul tuturor cele 3 concepte, sub forma copilului interior, adultului raţional şi părintelui normativ.

1. Copilul interior, unul din cei trei „participanţi” la dialogul interior, este partea instinctuală, animalică din noi. El exprimă de regulă dorinţele şi necesităţile biologice ale organismului. Tinde mereu să exagereze, să comită abuzuri, să nu ţină cont de norme, legi, morală sau responsabilităţi.
2. Părintele normativ este instanţa de judecată interioară, criticul, „poliţistul”, reprezentantul legilor, moralei, normelor sociale. Are tendinţa de a domina, de a critica, de a pune la punct, de a veghea la stabilitate, şi adesea comite abuzuri în acest sens.
3. Adultul din noi, un alt „partener de dialog” important, reprezintă mintea raţională, logică. Este organizator realist, şi adesea mediator între copilul interior şi părintele directiv. Are menirea de a limita exagerările celorlalţi doi. De a stopa exagerările copilului interior, şi a le ţine în limite normale. La fel, are grijă ca nici părintele normativ să nu devină abuziv, şi să sară calul, rănind prea mult copilul interior! Astfel, el păstrează mereu un echilibru fragil între conflcitul permanent dintre ceilalţi doi!

Orice dezechilibru, fie spre unul, fie spre celălalt, va duce la suferinţă. Reprimarea copilului interior, a instinctelor lui, a dorinţelor sale şi a necesităţilor lui biologice va crea tensiuni interioare, agitaţie şi teamă.

Dialogul interior necesită un echilibru

Cu cât părintele normativ devine mai agresiv, abuzurile lui sunt mai mari, cu atât suferinţa se agravează. Iar oprimarea îndelungată a copilului interior duce la îmbolnăviri. Atât mentale, cât şi fizice (somatizare).

La fel, exprimarea prea liberă a copilului interior, fără aportul părintelui normativ, va duce la încălcarea normelor sociale, a regulilor, a legilor, şi în final, la un comportament antisocial.

Care dăunează grav relaţiilor interumane, anturajului, familiei, şi desigur, propriei persoane! Și treptat va ajunge să se autosaboteze, să se autodistrugă treptat.

Adesea, revolta copilului interior, însoţită de comportamente antisociale, abuzuri, autosabotare, este urmarea reprimării lui îndelungate, a imposibilităţii acestuia de a se exprima liber.

Datorită comportamentului exagerat de abuziv şi controlant al părintelui normativ. Comportament preluat în mod automat de la familia de origine, prin imitare subconştientă.

Dialogul interior este format în copilărie

În copilărie, nu avem discernământ. Nu avem părinte normativ! Nici norme, nici reguli clare! Preluăm, astfel, automat, normele adulţilor de lângă noi. Aşa cum sunt ele, bune sau rele. Fără să le judecăm.

Nu avem alte cunoştinţe, puncte de reper, sau termeni de comparaţie. Şi ele devin vocea interioară a propriului nostru părinte normativ!

Pe care avem tendinţa de a o asculta, indiferent de situaţie, cam până la vârsta adultă, pe la 25-30 de ani. Când începi să realizezi că tiparele, obiceiurile şi modul de gândire primit cândva este conflictual, nefolositor, limitativ şi dezadaptativ.

Încet, pe la 30-35-40 de ani, apare criza vârstei mijlocii, şi dorinţa de a schimba ceva. De a reechilibra dialogul interior. Şi raporturile de putere dintre subpersonalităţile tale.

E momentul cheie, în care începi să acorzi puţină atenţie şi persoanei tale. Şi modului în care vorbeşti tu cu tine. Şi cum faci alegeri, şi ce decizii iei.

Totul, pentru a transforma viaţa ta dintr-un travaliu necontrolat, pus pe „pilot automat”, într-o viaţă proprie, dorită de tine. În care adultul tău interior a preluat sub control dialogul interior.

Pe care abia acum începi să îl coordonezi în cunoştinţă de cauză. Mai multe detalii îți pot da într-o discuție gratuită pe care o poți cere cu un clic AICI.

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000