Te ascultă copiii tăi? Sau se opun oricărui argument raţional? Asistăm azi la o epidemie de conflicte dintre generaţii. În fiecare caz, există cauze obiective. Iar cauzele sunt interioare. Şi au mare legătură şi cu modul în care eşti perceput de către ei. Chiar este lipsit de importanţă câţi bani investeşti în educaţia lor. Sau ce cadouri scumpe le vei cumpăra. Importantă este poziţia ta percepută în ochii lor.

Şi aici voi vorbi despre EMOŢIA pe care tu le-o generezi. Dacă în prezenţa ta copiii se simt bine, şi le generezi o atitudine pozitivă, vei fi perceput favorabil. Te vor admira, te vor iubi. Şi vei avea o autoritate reală în ochii lor. Le va face plăcere să colaboreze. Şi să participe activ la procesul de a conlucra cu tine. Abia atunci te ascultă. Similar, o atitudine negativă le va schimba complet percepţia. Şi modul în care ascultă. Sau nu.

Părinţii au autoritate doar până la vârsta de 11-12 ani. Când copilul ia drept adevăr absolut aproape orice i se spune de către un adult. După această vârstă începe adolescenţa. Şi copilul începe să fie puternic influenţat de anturaj. Atât şcoala, cât şi modelele umane pe care acesta le observă în exteriorul familiei încep să conteze! Şi să aibă un impact tot mai mare asupra copilului. Însă părinţii autoritari acceptă greu pierderea controlului. Adesea, nu rebeliunea copilului este problema, ci NEVOIA DE CONTROL a părintelui! Care simte că autoritatea lui este pusă la îndoială. Prin faptul că nu îl ascultă copilul! Şi refuză să accepte acest fapt! Deşi „copilul” este uneori adult, căsătorit, cu casa şi cu familia lui!

Tiparul părintelui român este unul autoritar. Pentru că ne-am născut într-un sistem autoritar. În care şeful este şef, indiferent de calităţile sale. Şi trebuie urmat orbeşte. De care se ascultă necondiţionat! În mod similar, partidul unic a impus cu forţa această politică. Era larg răspândit şi proverbul: „Mai bine să greşeşti odată cu partidul, decât să ai dreptate împotriva lui!” Acest model era atunci larg răspândit, şi se baza pe autoritatea regimului totalitar. Pe coerciţie! Pe pedepse crunte pentru cei care refuză să se conformeze. Iar generaţiile crescute atunci l-au luat drept un model bun. Pentru că era singurul existent!

Azi, modelul democratic câştigă teren. Este bazat pe LIBERTATEA fiecărui individ de a-şi crea propriul său drum. Şi de a avea opţiuni. De a lua decizii. Şi a face ALEGERI proprii şi personale. Care vor crea drumul pe care vei merge în viitor. Opţiunile sunt nelimitate. Există profesii noi, care acum 10-20 de ani nu erau cunoscute! Sunt posibilităţi noi de şcolarizare rapidă. Şi avem acces nelimitat şi gratuit la informaţii de calitate. Utile oricui este dispus să aleagă studiul.

Însă tiparul învechit al generaţiilor de sacrificiu acceptă greu noutatea. Şi respinge libertatea. Deoarece nu au avut acces la ea! Şi nu o poate înţelege. Adesea, vechile generaţii înţeleg doar modelul învechit: „Te sacrifici, înveţi din greu, faci o facultate (una, oricare ar fi ea), apoi PRIMEŞTI obligatoriu un loc de muncă (toţi cu facultate îl primesc, nimeni nu poate rămâne pe dinafară!?)”. Fericirea, libertatea, posibilitatea de a alege? Nu sunt importante! De VOCAŢIE sau pasiune, talent, orientare profesională să nu mai vorbim! Aud adesea: „Noi ne-am sacrficat, şi uite, am reuşit. Avem un loc de muncă! Să facă şi ei la fel, să se sacrifice, şi le rezolvăm şi lor un post oarecare, undeva, oriunde!” Şi aşa este creată SUFERINŢA. Aşa avem birouri pline cu tineri deprimaţi. Prost plătiţi, dar cu loc de muncă! Şi fără nici o satisfacţie profesională. „Dar măcar au ce mânca!” (susţin părinţii lor!)

Însă refuzul de a-ţi urma cariera, vocaţia, pasiunile, chemarea, fericirea, duce la resentimente. La acumularea unor frustrări. La tensiuni interne, care dau pe dinafară. Şi la stări conflictuale interioare permanente. Ce generează temeri şi depresii. Adesea disimulate, ascunse superficial sub o mască socială.

Noile generaţii încep să se trezească. Şi să refuze vechiul model, bazat pe iluzia locului de muncă „sigur şi garantat”. Care îi ajută doar să supravieţuiască. Ei vor mai mult, mult mai mult de la viaţă. Vor să fie mulţumiţi, fericiţi. Să se simtă bine cu ei înşişi. Să aibă satisfacţia vieţii proprii, şi a muncii făcute cu plăcere. A unei vieţi profesionale şi personale armonioase.

Aşa că noua generaţie are alt sistem de valori. Alte aspiraţii. În aceste condiţii, a asculta de părinţi este plafonare. Şi autosabotare! Înseamnă a refuza realitatea obiectivă. Şi a trăi într-un trecut pe cale de dispariţie.

Orice încercare a părintelui autoritar de a forţa lucrurile, de a prelua controlul în mod abuziv, duce la conflicte puternice. Care pot escalada în agresiuni verbale şi fizice. Ce duc la alienare, sau la ruperea completă a legăturii dintre generaţii.

Nici angajaţii nu mai ascultă!

În mod similar stau lucrurile şi în relaţiile de muncă. Managementul autoritar pierde teren. Nu întâmplător, peste 8.000 de persoane au renunţat în primele 8 luni ale anului acesta la joburile bine plătite din cadrul poliţiei! La fel stau lucrurile şi cu personalul medical din spitale. Începe să conteze mai puţin venitul. Şi să fie pus tot mai mult accentul pe sănătate, armonie, fericire personală. Firmele şi instituţiile conduse „cu mână forte”, de către indivizi agresivi, nepricepuţi, numiţi politic, riscă să rămână, în timp, fără angajaţi!

Noua generaţie se trezeşte. Şi realizează că banii nu pot înlocui în totalitate sănătatea pierdută, nopţile nedormite, tensiunea, stările conflictuale şi stresul intens. Bunăstarea personală, confortul, fericirea, încep să devină prioritare.

În viziunea mea, acesta este un mecanism sănătos, natural, prin care omul modern începe să prioritizeze propria persoană. Şi acceptă, astfel, să folosească noile posibilităţi de alegere oferite de sistemul democratic.

Vezi aici şi un articol deosebit de reuşit despre copiii (adulţi) care chiar ascultă de părinţi:

NU VREAU SĂ O SUPĂR PE MAMA! http://invingemstresul.com/more/34

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000