Se pare că lipsa unui scop bine definit este principala cauză a eșecului în viață. Toate celelalte cauze sunt doar pretexte. Și explicații nerealiste care vor să justifice de ce tu nu ai reușit. În fiecare zi mă întâlnesc cu clienți care vor să fie mai fericiți, ma împliniți, să aibă mai mulți bani, însă majoritatea nu reușesc să definească scopuri, ținte, direcții pe care vor să le urmeze! Dacă aș fi ospătar, probabil că m-aș întâlni mult mai rar cu astfel de situații. Dau un exemplu, metaforic:

Ospătarul: Cu ce vă servesc?

Clientul: Vreau și eu ceva de mâncare

Ospătarul: Ați ales ceva din meniu?

Clientul: Nu citesc eu meniuri de astea…

Ospătarul: Atunci aveți o preferință personală?

Clientul: Nu am. Mi-e doar foame.

Ospătarul: Cu ce vă servesc?

Clientul: Vreau și eu să halesc ceva, orice.

Ospătarul:?!…?!

Clientul: Tu nu pricepi că mi-e foame?

Ospătarul: Ba da, am înțeles, și chiar vă întrebam cu ce vă servesc…

Clientul: Cu orice bun de halit!!! Să-mi potolesc foamea care mă roade…

Ospătarul:…!??

Clientul: Și aș vrea și ceva de băut, orice, înafară de apă…

Cazul acesta, imaginar, e similar cu al multor clienți care vin la mine. Ei vor ceva ca să-și potolească setea de cunoaștere, foamea de dreptate, și rănile sufletești. Însă în lipsa unei direcții clare, a unui scop bine definit, îşi risipesc energia alergând după iluzii.

Multe iluzii par a fi realiste la prima vedere, cum ar fi, de exemplu: Absolvirea unei facultăți care garantează reuşita, găsirea unui job sigur, obținerea unui post bine plătit, a unei munci ușoare… Însă fără a avea un scop bine definit, aceste dorințe rămân la stadiul de simple dorințe. Adică de vise. Sau de iluzii.

De fapt, problema psihologului nu este pacientul clinic, psihotic, rupt complet de realitate, care delirează, halucinează, și trăiește în lumea lui virtuală. Acest procent de 2-3% din populație ajunge pe mâna medicului psihiatru. Psihologul vizează o altă categorie, de oameni sănătoși, subclinici.

Însă omul sănătos, deşi e rațional, logic, și inteligent, are ghinionul de a se ancora destul de frecvent într-o realitate virtuală. De a se amăgi cu iluzii parțiale. Cu vise semirealiste, lipsite de un fundament.

Mulți speră toată viața că vor câștiga la loterie. Însă când 100.000 de mii de români joacă la jocuri de noroc, și cheltuie în exces pe pariuri, problema devine endemică. E deja o eroare în percepţia unei realităţi obective, şi o ancorare într-o realitate proprie.

Lipsa unui scop bine definit te lasă pradă iluziilor

Însă pe lângă tulburările de personalitate care necesită intervenţie, mai sunt şi unele percepţii eronate care te ţin ancorat în iluzii, şi care nu te supără! Cel puţin pe moment! Astfel, mai mult de jumătate dintre studenţii din primii ani de studiu nu au nici măcar o idee de ce au ales profilul, facultatea sau domeniul la care studiază! Şi nici o universitate nu s-a gândit, nici din întâmplare, să le dea un chestionar în care să-i întrebe aşa ceva. Rezultatul e clar, mai puţin de 20% din absolvenţii de facultate vor profesa în domeniul în care studiază! Adică unul din 5!

Pe lângă deficienţele sistemului de învăţământ, este şi lipsa de ancorare în realitate a studentului. Sclav al concepţiilor nerealiste, depăşite ale părinţilor. Mândri că odrasala lor „a intrat” la facultate. Având în minte eşecul lor, pe vremea când erau 10-20 pe un loc, şi era nevoie de memorarea câtorva manuale pentru a aspira la statutul de „intrat”. Azi, realitatea este diferită, intri pur şi simplu pe uşă, şi eşti primit. Însă nu şi realitatea deformată a vechii generaţii, care îşi repară, tardiv, trauma, prin obligarea copiilor să facă o facultate, oricare. Doar pentru a compensa trauma lor! Şi pentru a crea nişte şanse iluzorii de a fi angajat unor copii lipsiţi de perspectivă, de pasiune, de dorinţă de a studia, şi mai ales de un SCOP BINE DEFINIT în viaţă.

Fără a avea un scop bine definit devii uşor victima agresorilor

Sigur că scopurile apar, adesea în cursul crizei vârstei mijlocii, pe la 30-40 de ani, şi arată complet DIFERIT de ceea ce le-a fost servit la facultate pe post de învăţământ. Urmează apoi procesul de „dezvăţământ”, în care ai de vindecat traumele produse de aşa-numiţi „profesori” din tentativa de sistem universitar românesc.

Cum altfel se poate numi sistemul, când intră în sală câte un profesor sociopat, care îşi anunţă studenţii încă din prima clipă a întâlnirii că vor pica mai mult de jumătate? Şi care mai apoi se ţine de cuvânt, abuzând de funcţia sa! Iar studenţii, obedienţi, învaţă că nu e loc de ei pe lumea asta decât ca servitori obedienţi ai agresorilor. Şi FRICA de a nu pierde anul, combinată cu PRESIUNEA părinţilor de a vedea diploma, cu sau fără acoperire, îi face să se teamă în continuare, şi să ia drept bun sistemul profund bolnav. Pe care refuză să îl corecteze.

Din păcate, aflu că şi unele facultăţi de psihologie au astfel de indivizi, şi doar lipsa ancorării în realitate a studenţilor, lipsa unui scop bine definit, neclaritatea, şi incapacitatea lor de a CERE normalitatea face sistemul bolnav să scoată pe bandă absolvenţi traumatizaţi de sistem, care, chipurile, vor vindeca vreodată alte persoane. De unde şi procentul de maximum 10-20% psihologi funcţionali, care vor şi profesa. Şi care ies din studenţii umiliţi şi devalorizaţi de sistemul care pretinde că educă INCLUSIV „vindecători”!

Lipsa unui scop bine definit, te transformă din om integru, bine ancorat în realitate, într-o frunză aflată în bătaia vântului. Într-o persoană depresivă, o simplă victimă oprimată de agresori aflaţi în poziţii pur formale de putere. Agresori care sesizează statutul de victimă fără apărare al celui lipsit de vreun scop bine definit. Pe care îl agresează pentru a atenua, temporar şi superficial, propriile traume din copilărie. Şi întrucât mulţi agresori au doctorate, şi predau la catedră, singurele victime dispuse să-i suporte sunt tocmai studenţii orientaţi spre scopuri false, spre nevoile şi interesele altora.

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000