Serviciul tău reprezintă în zilele noastre chiar sensul vieţii tale. Începând din clasele primare, toată educaţia ta este axată pe a fi util la muncă.

Întregul sistem de învăţământ pare a avea un singur rol. Să te pregătească pentru a servi. De unde şi termenul de serviciu. Aşa că scopul pregătirii tale pare a fi să te transforme într-un servitor cât mai calificat. Care să ia un salariu cât mai mare.

Însă nimeni nu e preocupat de fericirea ta. De emoţiile tale. De echilibrul tău emoţional. De fericirea ta personală. La ce bun? Un servitor pare a avea o singură menire, să servească.

Fără să mai aibă dreptul de a se bucura de viaţă. De modul în care o trăieşte. Viaţa ta pare a avea un singur sens, să excelezi în servirea unei firme sau instituţii.

Implicarea ta exagerată în calificarea pentru a deveni un bun slujbaş duce adesea la sacrificii inimaginabile. Competiţie absurdă pentru locurile bune, pentru profesiile bine plătite, şi pentru posturile cheie. Care pentru a fi obţinute, te distrug fizic, social şi emoţional.

Serviciul tău te mulţumeşte?

Câţi dintre cei realizaţi profesional sunt fericiţi cu adevărat, şi mulţumiţi de viaţa lor? Mult prea puţini! Când ajungi să excelezi într-un domeniu, când sacrifici totul pentru a urca pe scara socială, plăteşti.

Nu mă refer doar la mita pentru unele posturi de la stat. Ci plăteşti cu un stres inuman. Cu sănătatea ta. Cu supra-eforturile făcute. Cu sacrificarea timpului tău liber. A fericirii familiei tale. Şi a bunăstării tale, în general.

Statisticile arată că 80% din români sunt nefericiţi la locul de muncă. Şi-ar dori altceva. Au alte abilităţi, alte aptitudini, şi o cu totul altă vocaţie. Pe care o reprimă, deoarece TREBUIE (?!), cred ei,  să îşi câştige existenţa mergând la serviciu.

Serviciul tău, adesea formal, în care munceşti fără tragere de inimă. Doar pentru că trebuie. Pentru că trebuie să achiţi facturi. Trebuie să mănânci. Şi pentru asta trebuie, bineînţeles, să faci totul pentru servici. (Sau cel puţin aşa te-au dresat…)

Şi dacă ai stimă de sine redusă, vei face totul. Vei sacrifica totul. Inclusiv sănătatea ta. Dacă trebuie, apoi trebuie, şi gata. Nu ai de ales! Sau cel puţin rulezi această convingere toxică şi disfuncţională.

Şi mergi înainte, în ciuda opoziţiei corpului tău. Care se sacrifică pentru a asculta de tiparele tale. De credinţele tale false. De acest trebuie patologizant. Care pune mult prea mare presiune pe tine, şi astfel te îmbolnăveşte.

Sigur că tu ai o vocaţie. Ai unele talente ascunse. Şi abilităţi de excepţie. Însă nu ai timp de ele. Atenţia ta este complet furată de ceea ce trebuie să faci la serviciu. Şi faci cu jumătăţi de măsură.

Nu îţi mai rămân resurse de timp și energie pentru a te redescoperi pe tine. Pentru a mai face lucruri care îţi plac. Lucruri care te fac fericit. Şi care te împlinesc cu adevărat.

Sacrificiul propriei pasiuni, al propriei persoane, şi în final al propriei sănătăţi nu serveşte nimănui. În loc de un creator de excepţie, societatea centralizată se alege cu un angajat mediocru.

În loc de un inventator strălucit, va rezulta un funcţionar blazat, plictisit. Nemulţumit mereu de salariu. Şi de viaţă în general.

Creşterile salariale chiar nu contează! Atâta vreme cât munca în sine te face nefericit. Sau te scufundă într-o rutină păguboasă. Şi mai grav, te obligă să petreci prea mult timp cu persoane negative, cârcotaşe, neperformante.

Oameni de la care te contaminezi zilnic cu energii negative. Şi cu care începi să semeni tot mai mult. Devii, treptat, media celor mai apropiate persoane cu care îţi petreci timpul. De regulă, colegi de serviciu. Banali, plictisiţi, şi tot mai aplatizaţi emoţional. Complet nemulţumiţi de munca lor. Şi mai ales de viaţa lor personală.

Vocaţia ta? Pasiunile tale? Entuziasmul? Lucrul bine făcut? Astea sunt teorii, tu nu ai timp de ele! Pentru că tu trebuie să mergi la serviciul tău! Şi să câştigi bani (insuficienţi) pentru a supravieţui.

Dacă însă eşti nefericit, nemulţumit de viaţa ta, nesatisfăcut de anturaj, de partenerul de viaţă, de familia ta, de copiii tăi, vei căuta mereu mecanisme de compensare. Vicii costisitoare, dorinţe imature, lux nejustificat, şi comportamente incontrolabile. Care îţi vor înghiţi treptat toţi banii. Indiferent cât de bun e salariul tău!

Intri astfel în cercul vicios al consumerismului. În care munceşti, câştigi, şi cheltui. Cheltuind întotdeauna mult mai mult decât câştigi! Deoarece modul în care îţi câştigi banii te face nefericit.

Motiv pentru care acei bani sunt prea scumpi. Te-au costat fericirea, timpul şi sănătatea ta. Din acest motiv nu-i vei putea păstra! Şi te vei grăbi să scapi de ei. Cât mai urgent. Prin cheltuieli iraţionale.

Mintea ta este distrasă. Focusată pe serviciul tău. Şi incapabilă să mai ia decizii utile ţie. Sau să mai aibă grijă de tine. Sau de sănătatea ta fizică, mentală, emoţională sau socială.  Eşti captiv într-un tipar social. Un adevărat Matrix. Din care puţină lume poate ieşi singur.

Ieşirea necesită un efort sistematic. Începe cu o primă conştientizare a dezastrului din viaţa ta. Apoi, cu o dorinţă fierbinte de a mai repara ceva. Şi determinarea de a face un efort în acest sens.

Plus un mentor de excepţie. Capabil să te ghideze (clic AICI). Şi să te îndrume, ca să poţi să ieşi singur, treptat, pas cu pas, din prizonieratul propriei tale minţi. Aviz amatorilor, cu asta mă ocup!

Vezi şi articolul:

DE CE AM ALES PSIHOLOGIA? http://invingemstresul.com/more/161

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000