Paradoxul psihologiei este că poate transforma şi elibera cu uşurinţă o persoană. O poate scoate din minciuna în care trăieşte. Şi o poate ancora într-o realitate obiectivă.

Totul cu eforturi minime, în timp scurt şi cu cheltuieli nesemnificative. Omul vine la tine înfrânt,  deprimat, demoralizat, şi dezamăgit de viaţă.

Şi pleacă după câteva şedinţe optimist, realist, gata să înfrunte cu curaj provocările şi obstacolele vieţii. Satisfacţia e majoră pentru terapeut când vede transformarea!

Practic, omul poate să înveţe cum să fie fericit, funcţional, cum să-şi creeze stări optime, să gândească pozitiv (şi totodată realist), să deţină autocontrolul propriilor gânduri şi să creeze relaţii armonioase cu cei din jur.

Paradoxul psihologiei este că majoritatea oamenilor refuză categoric schimbarea. Şi se complac într-o stare de negare, de pesimism, de neputinţă dobândită. De neajutorare învăţată.

Vechul sistem i-a dresat bine. Să tacă, să stea în banca lor, şi să nu deschidă gura. Orice altă acţiune putea avea, atunci, consecinţe grave. Şi cine s-a fript (atunci) în ciorbă, suflă (şi azi) şi-n iaurt!

Aşa că evităm orice întâlnire cu psihologul. Pentru că ar părea o confruntare cu ADEVĂRUL! Sau mai degrabă cu propriile MINCIUNI.

Pe care le folosim ca pe un scut. Un mecanism de protecţie. Unul nesănătos, dar în lipsa de altceva, e bun şi acesta. Mai bine mă mint frumos, refuz să privesc adevărul, şi duc o viaţă mediocră.

Decât să mă fac de râsul lumii (asta mă sperie cel mai tare!) vorbind cu psihologul (care oricum nu spune nimănui ce va afla!).

Mai e şi concepţia, larg răspândită, că psihologul se ocupă, cică, numai de nebuni! Dacă nu sunt bolnav psihic, la ce mă ajută psihologul?

Aici e iarăşi ignoranţă cu carul. Psihologul CLINICIAN era singurul tip de psiholog cunoscut acum 30 de ani. Însă lucrurile avansează!

Azi, profesia de psiholog are mai multe ramuri. Exemplific doar câteva:

• Există psiholog specializat pe transporturi, de exemplu. Ei testează şoferii, şi abilităţile lor. Nicidecum oamenii bolnavi psihic, care oricum nu pot conduce!
• La fel, firmele serioase au psiholog organizaţional. Specializat în resurse umane. În testarea aptitudinilor profesionale ale candidaţilor la un anumit post. Şi orientarea profesională şi vocaţională a celor care caută un job. Nici o legătură cu bolile psihice grave! Câţi elevi de liceu apelează la ei pentru a-şi descoperi vocaţia, aptitudinile  profesionale, abilităţile?
• Psihologul clinician – este singurul axat cu prioritate pe STABILIREA DIAGNOSTICULUI. Însă tot mai mulţi psihologi clinicieni aleg să dezvolte gama de servicii oferite de ei, dacă lucrează în cabinetul propriu. Doar cei ANGAJAŢI la stat, în spitale, instituţii sau laboratoare de sănătate mentală rămân, uneori, strict la specializarea clinică.
• Mulţi psihologi fac o formare profesională (sau mai multe!) în PSIHOTERAPIE, care se adresează cu precădere persoanelor cu intelect peste medie. Care doresc să înveţe cum să îşi descopere şi să îşi dezvolte abilităţile proprii de a gestiona stresul, de autocontrol, de a se autovindeca, de a se dezvolta. Psihoterapia implică un efort comun, de echipă, în care clientul (nu pacientul!) devine elementul principal.
• Coaching-ul este o altă ramură aflată în plină dezvoltare, care oferă exerciţii practice de psihologie aplicată celor ambiţioşi, care doresc să obţină performanţe aptitudinale, profesionale sau personale – să devină lideri, antreprenori, liber profesionişti, să facă bani printr-o activitate după orele de program, să conducă eficient şi să motiveze echipe, să coordoneze grupuri profesionale. Implică o relaţie de tip sportiv-antrenor, o muncă de echipă, un efort comun îndreptat spre atingerea scopului clientului. Este domeniul care câştigă teren cel mai rapid. Însă din păcate la noi în ţară cei mai mulţi specialişti în activitatea de coaching nu sunt psihologi şi nici nu au prea multe cunoştinţe de psihologie.

Citind cele de mai sus, rămâne întrebarea:

De unde apare frica de psiholog? De fapt este o teamă de ADEVĂR, de propria persoană, de propria minte subconştientă. Care stagnează datorită unor prejudecăţi şi blocaje mentale, într-o percepţie eronată asupra realităţii.

O percepţie negativă dobândită, învăţată, preluată de la Matrix-ul social care are tot interesul să rămânem needucaţi. În ciuda inflaţiei de universităţi care emit la greu diplome fără acoperire pe piaţa muncii.

Paradoxul psihologiei

Paradoxul psihologiei este că ELIBEREAZĂ. Dar oamenilor le este frică de propria lor libertate! Unii chiar spun ceva de genul: “La ce bun libertate, dacă tot nu ştim ce să facem cu ea? Parcă vechiul sistem era mai bun!”

Ei au impresia că viaţa pare mai sigură dacă eşti înregimentat, deci captiv, într-un sistem, oricare ar fi el. Atâta timp cât leafa merge, restul nu mai contează.

Nici timpul liber, nici relaxarea, nici viaţa proprie şi personală. Pe care pot alege să o sacrifice pe altarul consumerismului. Până la nivelul la care sănătatea începe să dea rateuri.

Abia atunci, când medicul se declară neputincios în faţa autosabotării propriului corp, psihologul începe să devină o opţiune. Una cam târzie. Deşi niciodată nu e prea târziu.

Vezi şi articolul:

CUM ÎMI ALEG PSIHOLOGUL?

http://invingemstresul.com/more/69

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000