Eu sunt bine! Am doar câteva simptome greu de suportat. Care îmi fac viașa un calvar. Dar merg mai departe. Și zâmbesc fals. Nu trebuie să vadă lumea durerea mea. Știu deja că nu le pasă. Sau, mai rău, se bucură de suferințele mele.

Așa că e mai bine să mint. Și în primul rând să MĂ mint. Să încep cu mine. Dacă mă pot păcăli pe mine, am șanse și la alții. Important e ca minciuna să fie credibilă!

Eu sunt bine! Trebuie gândit pozitiv!

Port o mască, dar asta mă ajută. Să nu o iau razna de tot. Și gîndesc FALS POZITIV. Adică nerealist, dar pozitiv! Am auzit că așa e bine!

Da, am simptome nasoale. Nu găsesc nici un sens în viață. De parcă nu aș fi eu. Tot ce fac în viața mea e să ascult ce îmi spun alții. Pentru că așa mi s-a spus că trebuie să fac. Și pentru că nu vreau să supăr, așa fac.

Nu supăr ALTE persoane, ci doar pe mine. Pentru că EU mă sacrific pentru EI. Iar lor nici nu le pasă. Speram să mă respecte pentru asta. Însă tocmai de aceea mă desconsideră!

Eu sunt bine! Chiar dacă alții văd altceva!

Dacă eu nu mă respect, măcar ei să mă respecte! Iar dacă EI nu o fac, EU sufăr.Și pentru că sufăr, mă enervez mereu. Și apoi izbucnesc. Mă enervez, strig, urlu. Și consider că e NORMAL (?!).

Toată lumea se enervează. Și toți îți pot ieși din fire. Chiar dacă o fac mai rar ca mine. Sau mai puțin intens. Sau nu așa de amplu.

Dar pierd controlul și mă comport irațional. Tocmai pentru că mă străduiesc mai mult să mă mențin rațional! Și atunci obosesc mai repede. Și cedez mai ușor.

Eu sunt bine! Chiar dacă mă tem că nu sunt bine!

Sentimentul de TEAMĂ mă termină. Dar îl maschez. Îl ascund. Și sper să dispară! Deși fac asta de ani întregi, efectul e zero. Dar mai încerc. Încă 20 de ani! Apoi iau măsuri!

Mi-e rușine să spun ce mă doare. Și nici nu am curaj să mă exprim. Anxietatea socială e o popvară. Dar în rest sunt bine! Sau măcar pot pretinde asta. Chiar dacă mă simt rău!

Eu sunt bine! Mi-ar trebui psiholog, dar nu vreau!

La psiholog? La ce bun? Mai bine îl rog să-mi SPUNĂ ce să fac. Poate are el o metodă. Da, sunt simptome vechi. Dar știu că se pot rezolva. Dacă aflu metoda.

Și da, e nevoie de EFORT. Păi am obosit. Nu mai am răbdare. Și nici energie pentru vreun EFORT. Și atunci nu mai fac nimic. N-o să mor! Dacă n-am murit până acum, nu voi muri nici de acum! Sau voi muri? De rușine, de jenă, de frică?

Și da, am comportamente autosabotante. Fumez mult. Și îmi pierd ușor CONTROLUL. Însă mi-l restabilesc. Și da, sunt încă bine. Mai rău să nu fie!

Eu sunt bine! Dar mă cam grăbesc…

Nu am eu timp de terapie. Am altele mai bune de făcut. Merg la slujbă… Și nu pierd vremea cu MINE. Pentru că ALȚII decid pe timpul meu. Prin urmare, nu mai am timp și pentru MINE.

Și NERĂBDAREA  e un simptom. Care arată că nu am timp! Sau că mă grăbesc prea tare, oare? Sau că nu am capacitatea necesară de ORGANIZARE?

Haosul ăsta din mintea mea e bun? Sau chiar el mă împiedică să mi-o folosesc?  Nu aș fi oare mai capabil să gândesc LIMPEDE dacă nu m-aș mai grăbi?

Eu sunt bine! Dar n-am bani!

Banii mei se duc ca apa. Nu pentru că sunt puțini. Ci pentru că în grabă, îi risipesc aiurea. Dacă aș alege să investesc o parte într-un proces terapeutic, precis aș cheltui și mai mult!

Așa că aleg să STAU. Și să AȘTEPT o minune. Sau o schimbare în bine. Care vine de la sine. Așa cum aștept și alte miracole.

Să PRIMESC un job mai bun. Sau un salariu mai mare. Și să se schimbe în bine partenerul de viață. Și părinții mei. Sau copilul! Fără ca eu să fac ceva în acest sens!

Cât valorează creșterea calității vieții mele? Păi mult. Și cât aș fi dispus să investesc în ea? Cât mai puțin. Provoc oare un dezechilibru dacă CER mult, fără să OFER nimic în schimb?

De fapt, eu doream să ȘTIU de ce eu sufăr… că nu mai pot.

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000