Zei pot fi acele simboluri în care credem cu tărie. Puterea lor este emblematică, dată doar de credinţa noastră oarbă în ei. Iar dacă zeii în care credem sunt simpli muritori de rând, tendinţa lor de a deveni abuzivi şi de a profita de naivitatea noastră va ieşi, mai devreme sau mai târziu, la suprafaţă.

Când credinţa în zei nemuritori, aflaţi în Olimp, păleşte, nevoia noastră de a aparţine de o forţă superioară ne joacă feste.

Înlocuim zeii cu muritori de rând. Iar în locul nemuririi şi atotputerniciei, le dăm acestora alte instrumente ale puterii. Cum ar fi patalamalele, ştampilele şi uniformele. Simboluri ale puterii lor absolute asupra altor muritori de rând.

Şi astfel, un om obişnuit se transformă, uneori peste noapte, într-un fel de zeu-surogat. Un inlocuitor mai apropiat de tine al unei divinităţi care pare a fi prea distantă şi nepăsătoare cu privire la soarta ta.

Fapt care necesită imediat găsirea unei voci reprezentative. Un coleg, prieten sau cunoscut, om obişnuit, devine, prin natura funcţiei lui, un fel de zeu. Cu drept de viaţă şi de moarte asupra ta.

Mă rog, nu chiar, dar pe aproape. Te poate reclama, îţi poate face un denunţ sau îţi poate da un aviz negativ. Care îţi poate pune în pericol locul de muncă. Deci şi sursa (de regulă unică) de venit! Fără de care (crezi tu că) eşti în real pericol să mori de foame.

Sau cel puţin aşa percepi tu situaţia. Ba chiar poţi să dai în depresie şi să o iei razna! La noi, în cultura noastră moştenită de la regimul totalitar, locul de muncă e principala avere a cuiva.

Iar statutul social este dat numai de acesta! Prin urmare, supunerea necondiţionată şi obedienţa totală faţă de individul care are puterea de a ţi-l lua este evidentă şi considerată a fi ceva normal.

Oamenii respectivi, fie că sunt patroni sau directori angajaţi ai unor instituţii, primesc o aură de zei. Sunt zei pentru că le conferim noi o aură de zei. Credem cu tărie în forţa ştampilelor şi avizelor emise de nişte muritori de rând ca şi noi, de la departamentul juridic.

La fel cum triburile primitive credeau în valoarea mărgelelor colorate, şi se temeau de eclipsele de lună. Toată ştiinţa şi competenţa noastră păleşte în faţa autorităţii, a unei uniforme sau a unei funcţii.

În cartea „Psihologia manipulării”, Robert Cialdini dă exemplu cum, în cadrul unui experiment, un individ îmbrăcat într-o simplă uniformă de bodyguard are o mai mare autoritate asupra şoferilor decât dacă era în haine obişnuite! Determinând şoferii să împrumute bani (!) altor şoferi care nu aveau mărunt pentru a achita taxa de parcare!

Cine sunt acei zei în care tu crezi?

Adesea, închistaţi în DIRECTIVE şi NORME sociale artificiale, suntem asemenea triburilor care glorificau ritualurile lor primitive. Doar că în loc de dansul revigorant şi sănătos în jurul focului, ne conformăm cozilor la avize, la obţinerea ştampilelor şi patalamalelor, sau a altor podoabe sociale, de tipul licenţelor, masteratelor, doctoratelor şi titlurilor.

Până la nivelul la care uităm cine suntem. Iar cei care au puterea emiterii de hârtii  sau avize care conferă statut social sunt noii zei în care credem cu tărie.

Accentul pe competenţă, valoare personală şi rezultate în activitate a fost înlocuit de goana după hârtii. Iar locul maestrului care transmite ucenicului învăţătura şi competenţa sa a fost luat de industria patalamalelor şi avizelor.

Un om incompetent, dar înarmat cu o ştampilă, te poate transforma peste noapte într-o victimă care tremură de frica anulării sufletului tău. La fel cum indianul din America credea cu tărie că punguliţa pe care o poartă la gât cu amuleta sa îi determină valoarea personală, şi fără ea sufletul său e mort!

Zei de carton

Suntem mai dogmatici, mai fanatici şi mai absurzi decât sectele religioase din triburile primitive. Mai ales când vine vorba de patalamale şi avize şampilate de zeul-surogat care deţine dreptul de a le emite.

Pentru a le obţine, ne vindem demnitatea, prietenii şi colegii fără nici o remuşcare. Un sindrom Stockholm la scară globală, generat de credinţe disfuncţionale, limitative şi autosabotante.

Nu contează cât ne umilim pe noi înşine, şi că suntem bătaia de joc a unor foşti colegi, acum deveniţi agresori în toată regula. Important e să ne punem bine cu ei, ca să nu ne facă rău prin puterea ştampilelor.

Putere pe care doar credinţele noastre primitive le-o conferă. Aşa se întâmplă când uiţi cine eşti tu, renunţi la valoarea ta personală. Și te raportezi la puterea formală a altora.

Psihologul ar fi cel care te poate ajuta să scapi de spectrul zeului surogat, şi să cobori cu picioarele pe pământ. Cu condiţia ca şi el, psihologul, să fie bine ancorat în realitate, conştient de valoarea lui.

Să fie capabil să-şi exercite puterea interioară. Să fie asertiv, dispus să lupte, să refuze tolerarea oricărui abuz. Iar dacă are aceste calităţi, îl poate antrena şi pe clientul său să îşi redobândească demnitatea şi să-şi activeze puterea interioară (clic AICI) de care dispune.

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000