Vrem oare ceva de la viață? Abia dacă bănuim. Vrem un sens! Iar dacă nu îl identificăm pe al nostru, găsim unul străin. Căruia ne dedicăm total.

Iar după ce ne implicăm în direcția respectivă, începem să raționalizăm. Adică să justificăm cu argumente pretins raționale absurditatea de a ne pune timpul, viața și toată energia în slujba altora.

Pe la vârsta mijlocie ne trezim că de fapt vrem ALTCEVA. Că am orbit, renunțând la noi, la dorințele și visele noastre. Că am luat-o pe arătură. Ne-am sacrificat inutil. Orientând eforturile și toată energia de care dispunem într-o direcție greșită sau nedorită!

Vrem un sens al vieții

Lipsa de sens percepută ne determină să găsim unul. Adesea, ne scufundăm într-o iluzie. O iluzie a faptului că ne-am găsit un oarecare sens. Astfel că ne agățăm de acea iluzie, ca fiind sensul vieții… noastre.

Dar vine un moment în care simțim că LIPSEȘTE CEVA. Că am fost grăbiți, subiectivi, emoționali. Că am renunțat la rațiune, și am ales la întâmplare.

Poate slujba, poate partenerul de viață, sau poate anturajul în care ne învârtim. Sentimentul de INUTILITATE ne poate copleși când alegem să RECUNOAȘTEM acest crud adevăr.

Te poți simți ca un maratonist, care după 42 de kilometri alergați cu efort maxim, nu vede linia de sosire. Mai mult, descoperă că a luat-o în direcția opusă. Astfel că mai are acum de parcurs și drumul înapoi! Abia apoi are de început cursa de la zero!

Dar vrem să ne recunoaștem eroarea?

Maratonistul în cauză va fi tentat să continue cursa, deși știe că a greșit direcția. Rușinea, jena și gândul la ce va zice lumea îl determină să CONTINUE alergarea! Fără să mai vrea să schimbe direcția! Chiar dacă realizează că se îndepărtează și mai mult de scopurile sale!

În momentul în care descoperi că universul nu ți-a dat ceea ce ți-ai dorit, te simți copleșit de sentimentul de inadecvare.

Simți dezamăgire și multă, multă furie! Iar aceasta se întoarce, de regulă, împotriva ta! Rămâne în tine, și te macină din interior. Asemenea unui SEMNAL. Care îți dă de înțeles că ți-ai ales greșit drumul.

Însă fără să definească asta foarte clar. Astfel că ești adesea tentat să te faci că nu auzi. Mai degrabă să pretinzi că NU ÎNȚELEGI de ce trebuie tu să suferi.

Dacă ai îndoieli privind nivelul tău de stres, îți pot da oricând un mic test, care te lămurește în mai puțin de un minut.

Vrem să aflăm oare ADEVĂRUL care eliberează?

Teoretic, vrem. PraFtic, suntem incapabili să ne CONFRUNTĂM cu realitatea dură! Astfel că amânăm mereu confruntarea cu propriile suferințe. Refuzând să ACCEPTĂM că doar așa le putem atenua.

Cum pot să rezolv o problemă, dacă nu o recunosc? Pretinzând că ea nu există? Deși SUFERINȚA e semnalul clar că am de schimbat ceva, mă TEM. Mă tem să recunosc că vreau altceva.

Vrem adesea ca lucrurile să se rezolve de la sine, fără să facem un EFORT în acest sens. E ca și cum aș vrea să construiască cineva o casă, cu etaj, cu o grădină frumoasă, și apoi să mi-o dea mie gratuit!

Șansele sunt mai mari să primesc cadou sau moștenire o casă, decât să îmi dispară de la sine SUFERINȚA. Fie și pentru simplul motiv că EU REFUZ să o rezolv.

Vrem oare să ne rezolvăm conflictele interioare?

Teoretic da, praFtic… e mai greu. (PraFtic = suntem praf la practică). Așa cum aș accepta să primesc gratis o casă, dar mi-ar fi incomod să îmi construiesc una.

Sigur că mulți au construit-o, și sunt conștient că o pot face și eu. Însă FRICA de eventualul disconfort creat de un astfel de proces mă determină să dorm în ploaie. Fie că e vorba de construcția casei, fie de curățenia mea interioară.

Deși vreau să mă apuc de treabă, aleg să amân mereu. Până în momentul în care suferința mă face să decid că nu mai am nimic de pierdut. Am devenit capabil să trec peste prejudecăți, și să trec la ACȚIUNE.

Mai ales că o primă discuție online sau la telefon nu costă absolut nimic! O poți cere cu un clic AICI, precizând ora dorită.

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000