Destul de des aud afirmaţia:

„Eu sunt normal la cap, nu sunt nebun. Deci nu am nevoie de psiholog!”

Replica mea este:

„Dacă erai nebun, dacă aveai probleme clinice serioase, te trimiteam la medicul psihiatru. Eu lucrez numai cu oameni clinic sănătoşi!”

Pare paradoxal, dar pentru a merge la psiholog, ai nevoie de un bun nivel de sănătate mintală! Chiar şi de o bună capacitate de autoanaliză şi de un nivel de inteligenţă cel puţin mediu! Altfel, rişti să pierzi timpul degeaba, pe banii tăi.

Intrarea într-un proces terapeutic, sub ghidarea unui psiholog (psihoterapeut), îţi poate fi extrem de utilă, chiar dacă eşti sănătos. Sau mai ales atunci! Pentru că absolut toţi oamenii clinic sănătoşi au destule dileme sufleteşti şi existenţiale.

Problemele frecvent întâlnite ar fi traumele, pierderile, eşecurile, provocările vieţii, care nu iartă pe nimeni. Indiferent cât de sănătoşi suntem, putem avea pierderi, abandonuri, trădări, conflicte. Iar lista rămâne deschisă. Iată câteva exemple:

• Toţi pierdem la un moment dat pe cineva în urma deceselor. Fie rude, fie colegi sau amici apropiaţi. Fapt care ne dezechilibrează pe moment. Asta nu înseamnă că avem probleme clinice! Doliul e ceva normal, dacă trece în câteva luni!
• Uneori ne simţim trădaţi, abandonaţi sau înşelaţi în relaţia cu diferite persoane – părinţi, copii, parteneri de viaţă sau de afaceri. Sunt lucruri trecătoare. Dar care ne pot afecta puternic, şi să exagerăm amploarea lor, astfel încât să ne afecteze mult mai mult decât ar trebui. Conflictele vechi pot să se amplifice în momentele de criză!
• Poţi pierde un loc de muncă, sau te poţi muta în altă localitate, sau în altă ţară! Chiar şi o avansare te poate bulversa total!
• Uneori ne simţim depăşiţi de evenimente. Incapacitatea noastră de a gestiona corect lucrurile, lipsa de antrenament în acest sens, este o vulnerabilitate care necesită suport din exterior.
• De regulă, când suntem mai vulnerabili, prietenii toarnă gaz pe foc, deoarece nu sunt cu adevărat atenţi la necesităţile noastre reale. Şi reuşesc, adesea involuntar, să te dezechilibreze şi mai mult.
• Cu cât eşti mai vulnerabil, cu atât unele persoane din viaţa ta devin mai incisive, şi vor să profite de sensibilitatea ta. Şi să-ţi dea lecţii, tocmai în acele momente când tu ai nevoie de sprijin sau încurajare.

O altă categorie importantă care necesită sprijin din exterior este gradul de disfuncţionalitate. Dacă o persoană cu simptome clinice severe, şi cu tulburări psihiatrice delirează şi are halucinaţii, şi trăieşte în realitatea lui, un om normal, clinic sănătos, va părea, la prima vedere a fi foarte bine ancorat la realitatea obiectivă.

Am spus că VA PĂREA, pentru că la o privire mai atentă, de specialist, sau în urma unui simplu test de evaluare a gradului de funcţionalitate, vom descoperi că gradul de ancorare în realitate al fiecărei persoane diferă destul de mult. Oameni perfect funcţionali acasă şi la locul de muncă se dovedesc a avea uneori un grad mediu sau chiar mare de disfuncţionalitate.

Adică “mici” erori în sistemul de valori, în cel de credinţe personale şi în percepţia realităţii obiective. Aceste erori nu sunt boli, nici afecţiuni psihice, şi în nici un caz nu pot fi tratate cu medicamente. Ele sunt tipare comportamentale DOBÂNDITE, unele moştenite, şi întărite prin educaţie. Pe care persoana în cauză le rulează în mod automat, fără să aibă vreo idee despre faptul că acestea există!

Fiind vorba de mici derapaje, ele nu afectează prea mult, la prima vedere, viaţa personală sau profesională. Sau gradul în care le afectează rămâne pe termen scurt imperceptibil. Sau mai greu de observat. Însă aceste disfuncţionalităţi, asemenea unor viruşi, interferează subtil cu procesul de decizie, cu memoria şi cu modul în care funcţionăm în viaţa de zi cu zi.

Şi este suficient un singur astfel de blocaj mental, câteva tipare de autolimitare şi autosabotare, ca să se distorsioneze unele alegeri pe care le facem – loc de muncă, partener, anturaj. Iar asta schimbă în mod radical vieţile celor afectaţi! Este o formă de neajutorare învăţată, susţne Martin Seligman, creatorul psihologiei pozitive. Eu îl numesc dresaj social, care îţi schimbă întreaga perspectivă asupra vieţii tale.

Fiecare din noi cunoaşte zeci de cazuri în care oameni bine pregătiţi nu au rezultatele aşteptate. Persoane care pot mai mult, şi care totuşi nu excelează, sunt peste tot. Pe de altă parte, indivizi aparent needucaţi, cu studii mai puţine, reuşesc să se descurce mulţumitor, având o minte mai deschisă, şi mai puţine blocaje mentale sau distorsionări. Sau mai degrabă o capacitate superioară de a percepe lucrurile aşa cum sunt. De a le distorsiona cât mai puţin. Fapt care duce la abilitatea de a lua decizii rapide şi corecte, bazate pe un grad mai mare de ANCORARE ÎN REALITATE.

Capacitatea cuiva de a percepe realitatea cât mai obiectiv, face ca şi deciziile (bine cântărite ale) acelei persoane să fie favorabile unei vieţi mai prospere şi realmente armonioase.

Însă şcoala românească nu dezvoltă această capacitate! Şi nici nu pune accent pe un sistem de observare, analiză sau corectare a deficienţelor de acest tip. Astfel că avem absolvenţi străluciţi, sau olimpici de top, a căror capacitate de a se ancora în realitate, şi de a lua decizii bazate pe aceasta este ignorată, şi prea puţin dezvoltată.

Astfel că unele decizii pripite pot distruge uşor tânărul de succes. Decizii precum a consuma alcool, a fuma, sau  „a te relaxa cu droguri uşoare” poate duce la incapacitatea de a valorifica unele performanţe clasice. La deteriorarea iremediabilă a sănătăţii. Şi la autosabotarea vieţii personale şi profesionale.

Psihologul, specializat şi în psihoterapie (încă 4 ani de formare, după facultate) este cel care te observă atent. Te ascultă şi comunică eficient cu tine. Şi pe măsură ce descoperă unele discordanţe în modul tău de gândire, te ajută, discret, să le conştientizezi.

Dacă halucinaţia şi delirul sunt simplu de observat, şi evidente pentru toată lumea, tiparele disfuncţionale, limitative sau dezadaptative sunt subtile. Şi adesea greu de observat de către tine, cel care probabil le rulează! Doar cei din exterior le observă uneori!

Însă rareori aceştia au capacitatea de a ţi le releva în aşa fel încât tu să nu percepi asta ca pe o critică. Sau ca pe un atac la propria persoană! Adesea, dacă altcineva observă la tine un astfel de tipar disfuncţional, va evita să te pună în gardă. Sau dacă te avertizează cu vreo observaţie, o va face într-un mod neadecvat, jignindu-te!

Astfel că vei fi pus în situaţia de a respinge agresiv, de a nega sau de a ignora sfatul venit din exterior! Aşa se face că tiparele noastre disfuncţionale reuşesc uneori să ne guverneze viaţa, fără ca noi să fim capabili să le observăm măcar. Darmite să le şi ameliorăm sau corectăm singuri! Cum poţi oare lua măsuri, dacă nici măcar nu eşti conştient de existenţa problemei?

Situaţia îmi duce aminte de proverbul indian, care spune că „Mai bine lupţi cu un tigru în câmp deschis decât cu un şarpe ascuns în iarbă”! Pentru a putea rezolva o problemă, primul, şi cel mai important pas este să devii CONŞTIENT de existenţa ei.

Ori noi tocmai de asta fugim, gândind ceva de genul:

„Dacă am o problemă mintală, psihologul o observă, şi mi-o spune? Şi aşa am o părere proastă despre mine, aşa că nu mai vreau veşti proaste. Dimpotrivă, ador să văd la TV ştiri negative despre ce probleme au alţii. Asta mă face să mă simt eu mai bine! Nu sunt singurul care suferă! Deci alţii suferă mai mult, fapt care mă împuterniceşte să-mi păstrez suferinţa! La urma urmei, e ceva normal să suferi, toată lumea suferă, şi suportăm, că nu avem ce face!”

Ori, tocmai modul acesta de gândire, el însuşi un blocaj mental, un tipar de gândire păgubos, te ţine captiv în propria suferinţă. Îţi confirmă că e normal să suferi, să fii nefericit, şi te amăgeşte că „oricum nu se poate face nimic”. De fapt, se poate. Uşor şi repede. În doar 24 de ore* poţi deveni o altă persoană. Mai curajoasă, mai obiectivă, mai bine ancorată în realitate, cu un autocontrol mai bun asupra ta, şi cu o capacitate superioară de armonizare a propriei vieţi personale şi profesionale.

Notă: *Pentru cei care nu cred că 24 de ore îmi sunt suficiente ca să lucrez cu cineva, şi să obţin rezultate excepţionale, menţionez că împart cele 24 de ore în porţii mici, a câte o oră pe săptămână, adică 4 ore pe lună, timp de 5-6 luni… După modelul: „Cum mănânci un elefant? Simplu, în bucăţele mici, cu linguriţa!”

Dacă îţi poţi învinge teama de psiholog, şi ai luat decizia fermă de a începe un proces de autodescoperire, optimizare a vieţii tale, şi dezvoltare personală, îţi ofer acum un cadou surpriză, valabil doar în următoarele 24 de ore:

O discuţie GRATUITĂ cu mine! 

(click pe link pentru a o solicita)

http://psihologdanielmois.ro/sedinta-gratuita/ 

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000