„Dacă mie îmi place să fiu normal, sunt normal. Am deja două facultăţi şi două masterate…” spune cineva pe Facebook. Şi realizez iar şi iar că tocmai aici e problema românului. Şi-a făcut un scop în viaţă din a excela la slujbă, de a se zbate pentru un salariu cât mai mare. Uitând să fie fericit.

A fost dresat, da, dresat social. Să pună slujba pe primul plan. Că doar trebuie să mănânce, nu? Şi atunci sacrifică 20 de ani pentru a deveni slujbaşul ideal. Între timp, uită să trăiască. Să viseze. Să mai aibă şi dorinţe personale.

Iar la pensie, are revelaţia că nu a trăit viaţa lui. Şi şi-a vândut libertatea pentru o bucată de pâine şi un amărât de apartament. Nu a călătorit cât şi-a dorit. Nu s-a relaxat. Nu a petrecut destul timp cu familia. Nici cu prietenii. Trebuia să lucreze, ca să îşi câştige pita. Uneori şi ore suplimentare şi în week-end. Cât mai multe! Adesea, şi pe la a doua slujbă!

Şi vine un moment când nu mai poate. Când soţia pleacă, exasperată, cu amantul. Sau copilul se apucă de păcănele sau droguri. Cum se poate aşa ceva? Că doar el s-a sacrificat mereu pentru ei, a muncit, şi le-a dat tot ce aveau nevoie.

Adică bani. Să-şi cumpere lucruri materiale. Au avut tot! Oare chiar tot? Păi nu şi prezenţa lui, pentru că el a TREBUIT SĂ… Chiar a trebuit? Păi da, a trebuit, că erau rate, că trebuia să avem…

Sigur, că putea să muncească mai puţin, să se sacrifice mai puţin, şi să cumpere mai puţine lucruri, însă vezi, trebuia să… Să ce? Să se sacrifice… Pentru cine? Pentru ce? Acum nu mai ştie nici el. Aşa credea el atunci, că aşa trebuie. Şi că aşa face toată lumea. Şi ca să fii în rând cu lumea, ai făcut ce făceau alţii. Adică trăgeau din greu, munceau, se sacrificau.

Care pasiune pentru muncă? Ce viaţă personală? Ce satisfacţii, bunăstare sufletească sau armonie în familie? Astea nu au existat, că trebuia… da trebuia. Trebuia să ce?

Când te poţi trezi?

Uneori, pe la vârsta mijlocie, te poţi trezi. Ghidat de psiholog. La stomatolog mergi când te doare măseaua, la mecanic mergi când se strică maşina. Dar la psiholog nu mergi când sufletul te doare, pentru că sufletul e ceva invizibil, de care nu ai fost învăţat să ai grijă. Sau să ţii cont şi de el.

Şi tocmai faptul că nu ştii că el există, îţi dă voie să-l ignori. Să-l neglijezi. Şi să-l sacrifici. Păstrând în vedere alte scopuri, mai evidente şi mai pragmatice. Să fac bani. Să repar maşina dacă se strică. Neglijând însă propriul suflet, şi propria persoană.

Uneori, psihologul vede din exterior, ceea ce simţim NOI în interior, şi negăm. Psihologul simte şi el suferinţa ta, şi aude strigătul sufletului tău, pe care tu îl reprimi. Sau îl ignori de atâta timp.

Asta, dacă îi permiţi. Pentru că NEGAREA ta este uneori dusă la extrem, şi se manifestă în interior prin credinţe autolimitative, care se reflectă la exterior prin afirmaţii extreme, categorice, de genul: „Eu nu am nevoie de psiholog!”

E ca şi cum ai spune: „Mă simt bine aşa cum sunt, deoarece refuz să mă văd în profunzime. Şi la suprafaţă cosmetizez, ascund, reprim.”

Iar reprimările, şi ceea ce vrei să ascunzi, se vede la suprafaţă cu ochiul liber, sub diverse forme. Se văd relaţiile disfuncţionale cu părinţii, copiii sau partenerul de viaţă. Se văd semnele uzurii premature, ale surplusului de greutate, şi ridurile.

Plus durerile aferente: De spate, de stomac, de picioare. Le vede oricine, la un moment dat. Acum ai devenit transparent pentru toată lumea! Şi nu mai poţi ascunde asta!

Dacă vrei să experimentezi o discuţie gratuită cu un psiholog, ai ocazia să o soliciţi acum:

http://psihologdanielmois.ro/sedinta-gratuita/ 

Daca ti-a placut articolul da-i un share!0000